52. BĂRBATUL OCAZIEI

Acest capitol se bazează pe Neemia, capitolele 1 și 2

Neemia, unul dintre robii evrei, ocupa o poziție influentă și de cinste la curtea persană, ca paharnic al împăratului și avea intrare liberă înaintea lui. În virtutea poziției sale și datorită capacităților și credincioșiei lui, devenise prietenul și sfetnicul monarhului.

Deși, ca unul care se bucura de favoruri din partea împăratului, era înconjurat de fast și de splendoare, el nu a uitat de Dumnezeu și de poporul lui. Cu un interes profund, inima i s-a îndreptat spre Ierusalim; speranţele și bucuriile lui erau legate de prosperitatea acestuia. Prin acest bărbat, pregătit pentru a rămâne la curtea persană pentru lucrarea la care avea să fie chemat, Dumnezeu a intenționat să le aducă binecuvântare copiilor Săi în țara părinților lor.

Prin mesagerii din Iudeea, evreul patriot a aflat că peste Ierusalim, cetatea aleasă, veniseră zile grele. Robii întorși sufereau dispreț și necaz. Templul și părți din cetate fuseseră rezidite, dar lucrarea de restatornicire era frânată și slujbele de la templu erau tulburate, iar poporul, ținut într-o alarmă continuă de faptul că zidurile cetății erau încă într-o mare măsură în ruină.

Copleșit de amărăciune, Neemia nu putea nici să mănânce și nici să bea: „Am plâns și m-am jelit multe zile. Am postit.” În durerea lui s-a îndreptat către Ajutorul divin. „M-am rugat”, zicea el, „înaintea Dumne­zeului cerurilor.” Cu credință și-a mărturisit păcatele lui și păcatele poporului său. El a stăruit ca Dumnezeu să susțină cauza lui Israel, să le dea curaj și putere și să-i ajute să clădească locurile pustii ale lui Iuda.

Pe măsură ce Neemia se ruga, credința și curajul lui creșteau. Gura i-a fost umplută de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra lui Dumnezeu, dacă poporul Său, acum, când se întorsese către El, avea să fie lăsat în slăbiciune și apăsare, și a stăruit de Domnul să-Și împlinească făgăduința: „Dacă vă veți întoarce la Mine și dacă veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, atunci, chiar dacă veți fi izgoniți la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna și vă voi aduce înapoi iarăși în locul pe care l-am ales ca să locu­ias­că Numele Meu acolo” (Neemia 1:9; vezi și   Deuteronomul4:29-31). Această făgăduință fusese dată poporului Israel prin Moise înainte de intrarea în Canaan și, de-a lungul secolelor, rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El în pocăință și credință, iar făgăduința nu avea să rămână neîmplinită.

Neemia își revărsase sufletul în favoarea poporului său. Dar acum, pe când se ruga, un plan sfânt a luat ființă în mintea lui. S-a hotărât ca, dacă va putea primi consimțământul împăratului și ajutorul necesar pentru a procura unelte și materiale, să-și asume personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului și a restatornicirii puterii naționale a lui Israel. Și I-a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan să poată fi împlinit. „Dă astăzi izbândă robului Tău”, s-a rugat el, „și fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Patru luni de zile a așteptat Neemia o ocazie favorabilă pentru a-i prezenta împăratului cererea sa. În tot acest timp, deși inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte cu voioșie în prezența împăratului. În aceste săli pline de strălucire și de splendoare, toți trebuiau să arate fericiți și cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-și arunce umbra pe fața niciunuia dintre cei care stăteau în przența împăratului. Dar în clipele de retragere ale lui Neemia, când era ascuns de vederea oamenilor, multe erau rugăciunile, mărturisirile și lacrimile pe care le auzeau și la care erau martori Dumnezeu și îngerii.

În cele din urmă, amărăciunea care apăsa inima patriotului n-a mai putut fi ascunsă. Nopțile nedormite și zilele pline de griji și-au lăsat umbrele pe fața lui. Preocupat de propria siguranță, împăratul, care era obișnuit să citească fețele și să pătrundă dincolo de aparențe, a văzut că o tulburare ascunsă pusese stăpânire pe paharnicul lui. „Pentru ce ai fața tristă? Totuși nu ești bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii.”

Întrebarea l-a umplut de teamă pe Neemia. Nu cumva împăratul se va mânia când va auzi că, în timp ce era angajat în slujba lui, gândurile curteanului fuseseră departe, cu poporul apăsat? Nu cumva viața celui nevinovat va fi nimicită? Nu cumva planul lui scump de a restatornici puterea Ierusalimului era pe cale să fie zădărnicit? „Atunci”, scrie el, „m-a apucat o mare frică.” Cu buzele tremurânde și cu ochii înlăcrimați, el a dezvăluit cauza necazului său. „Trăiască împăratul în veac!” a răspuns el. „Cum să n-am fața tristă când cetatea în care sunt mormintele părinților mei este nimicită și porțile ei sunt arse de foc?”

Prezentarea stării Ierusalimului a trezit simpatia monarhului fără să-i stârnească prejudecățile. O altă întrebare i-a dat ocazia pe care Neemia o așteptase de multă vreme: „Ce ceri?” Dar bărbatul lui Dum­nezeu n-a îndrăznit să răspundă până când nu a primit îndrumarea de la Unul mai mare decât Artaxerxes. El avea de îndeplinit o însărcinare sfântă, pentru care cerea ajutorul împăratului, și și-a dat seama că depindea mult de prezentarea problemei în așa fel încât să-i câștige aprobarea și să primească ajutor. „M-am rugat”, zice el, „Dumnezeului cerurilor.” În rugăciunea aceea scurtă, Neemia a intrat în prezența Împăratului împăraților și a câștigat de partea lui o putere care poate întoarce inimile, așa cum sunt abătute râurile de apă.

Felul în care s-a rugat Neemia în acel ceas de nevoie este o posibilitate la îndemâna oricărui creștin în împrejurări în care alte forme de rugăciune pot fi cu neputință. Truditorii, în mersul împovărat al vieții, aglomerați și aproape copleșiți de încurcături, pot înălța la Dumnezeu o rugăciune pentru călăuzire divină. Călătorii pe mare și pe uscat, când sunt amenințați de vreun pericol, se pot preda în felul acesta protecției Cerului. În vremuri de primejdie sau de greutăți neașteptate, inima își poate înălța strigătul după ajutor la Acela care S-a angajat să vină în sprijinul celor credincioși ai Săi, oricând Îl cheamă.

În orice împrejurare, în orice stare, sufletul împovărat cu amărăciune și grijă sau asaltat crunt de ispită poate găsi asigurare, sprijin și ajutor în dragostea unui Dumnezeu care-Și păstrează legământul și în puterea Lui inepuizabilă.

În acea clipă scurtă de rugăciune către Împăratul împăraților, Neemia a fost încurajat să-i spună lui Artaxerxes dorința lui de a fi eliberat pentru o vreme de îndatoririle de la curte și a cerut autorizarea de a clădi locurile pustiite ale Ierusalimului și de a-l face din nou o cetate puternică și apărată. Urmări importante pentru națiunea iudaică depindeau de această cerere. Și, declară Neemia: „Împăratul mi-a dat..., căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”.

După ce și-a asigurat ajutorul pe care-l căutase, Neemia, cu pru­dență și cu înțelepciune, a început să facă aranjamentele necesare pen­tru a asigura reușita planului său. Nu a neglijat nicio precauție care ar fi ajutat la realizarea lui. Nu le-a descoperit acest plan al lui nici chiar concetățenilor săi. Deși știa că mulți se vor bucura de succesele lui, se temea că unii, prin acte de indiscreție, puteau să trezească invidia vrăjmașilor aceasta ar fi dus la eșuarea planului.

Cererea lui către împărat fusese atât de favorabil primită, încât Neemia a fost încurajat să ceară și mai mult ajutor. Pentru a da demnitate și autoritate misiunii lui, ca și pentru a se asigura de protecție în călătorie, a cerut o escortă militară. A primit scrisori împărătești către guvernatorii din provinciile de dincolo de Eufrat, teritoriu prin care avea să treacă în călătoria lui către Iudeea, și a obținut și o scrisoare către administratorul pădurii împăratului din munții Libanului, prin care se dădeau dispoziții ca să-i fie asigurat tot lemnul necesar. Pentru a nu se ivi niciun motiv de nemulțumire că și-ar fi depășit atribuțiile, Neemia s-a îngrijit ca autoritatea și privilegiile acordate să fie clar definite.

Acest exemplu de prevedere înțeleaptă și de acțiune hotărâtă trebuie să fie o lecție pentru toți creștinii. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie numai să se roage în credință, ci să și lucreze cu grijă, cu înțelepciune și cu  prevedere. Ei întâmpină multe greutăți și adesea împiedică lucrarea Providenței în favoarea lor, pentru că privesc prudența și efortul neobosit ca având puțin de-a face cu religia. Neemia nu și-a socotit datoria împlinită când a plâns și s-a rugat înaintea Domnului. El a unit cererile cu străduința sfântă, depunând eforturi stăruitoare și cu rugăciune pentru reușita lucrării în care era angajat. O chibzuire atentă și planuri bine întocmite sunt tot atât de necesare pentru înaintarea lucrărilor sfinte de astăzi, ca și pe vremea reclădirii zidurilor Ierusalimului.

Neemia n-a depins de nesiguranță. Mijloacele de care ducea lipsă le-a cerut de la aceia care erau în stare să i le dea. Și Domnul este și astăzi binevoitor să miște inimile acelora care au bunurile Sale ca să le folosească în favoarea cauzei adevărului. Aceia care lucrează pentru El trebuie să se folosească de ajutorul pe care El îi îndeamnă pe oameni să-l dea. Aceste daruri pot deschide căi prin care lumina adevărului să meargă în multe țări întunecate. S-ar putea ca dăruitorii să nu aibă credință în Hristos, să nu cunoască Cuvântul Său, dar darurile lor nu trebuie refuzate pentru acest motiv.