Sosirea armatei lui Cirus în fața zidurilor Babilonului a fost pentru iudei semnul că eliberarea lor din robie se apropia. Cu peste un veac înainte de nașterea lui Cirus, Inspirația îl menționase pe nume și făcuse să se scrie un raport cu privire la lucrarea pe care avea să o facă, luând cetatea Babilonului prin surprindere și pregătind calea pentru eliberarea fiilor robiei. Prin Isaia fusese rostit cuvântul: „Așa vorbește Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ține de mână ca să doboare neamurile înaintea lui... să-i deschidă porțiile, ca să nu se mai închidă: «Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma ușile de aramă și voi rupe zăvoarele de fier. Îți voi da vistierii ascunse, bogății îngropate, ca să știi că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel»” (Isaia 45:1-3).
Prin intrarea neașteptată a armatei cuceritorului persan în inima capitalei babiloniene, prin albia fluviului ale cărui ape fuseseră abătute și prin porțile interioare, care, din neglijență, fuseseră lăsate deschise și nepăzite, iudeii aveau o dovadă cu privire la împlinirea literală a profeției lui Isaia – înfrângerea neașteptată a asupritorilor lor. Lucrul acesta trebuia să fie pentru ei un semn neîndoielnic că Dumnezeu dirija mersul națiunilor în favoarea lor; că următoarele cuvinte erau strâns legate de prorocia care arăta cum avea să cadă Babilonul şi să fie cucerit: „Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim:’Să fie zidit iarăși!’ și despre Templu: ’Să i se pună temeliile!’»” „Eu am ridicat pe Cirus în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare și fără daruri, zice Domnul oștirilor” (Isaia 44:28; 45:13).
Acestea nu erau singurele prorocii pe care exilaţii avuseseră ocazia să-și întemeieze speranţa într-o eliberare grabnică. Scrierile lui Ieremia erau la îndemâna lor și în acestea era stabilit clar timpului care trebuia să treacă înainte de întoarcerea lui Israel din Babilon. „Dar, când se vor împlini acești șaptezeci de ani”, prevestise Domnul prin solul Său, „voi pedepsi pe împăratul Babilonului și pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi țara caldeenilor și o voi preface în niște dărâmături veșnice” (Ieremia 25:12). Urma să se manifeste înțelegere pentru rămășița lui Iuda ca răspuns la rugăciunea arzătoare. „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, și voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război; vă voi strânge din toate neamurile și din toate locurile în care v-am izgonit, zice Domnul, și vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie” (Ieremia 29:14).
Deseori, Daniel și tovarășii lui studiaseră aceste prorocii și altele asemănătoare, care subliniau planul lui Dumnezeu pentru poporul său. Iar acum, când desfășurarea rapidă a evenimentelor dădea mărturie despre mâna cea puternică a lui Dumnezeu la lucru printre popoare, Daniel a dat o atenție deosebită făgăduințelor făcute lui Israel. Credința lui în Cuvântul profetic l-a condus să intre în experiențele prevestite de scriitorii sacri. „De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului”, spusese Domnul, „Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, că să vă dau un viitor și o nădejde. Voi Mă veți chema și veți pleca; Mă veți ruga și vă voi asculta. Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima” (vers. 10-13).
Cu puțin timp înainte de căderea Babilonului, când Daniel medita la acele prorocii și Îl căuta pe Dumnezeu pentru înțelegerea timpurilor, i-au fost date câteva viziuni cu privire la ridicarea și căderea împărățiilor. Odată cu prima vedenie, așa cum este raportată în capitolul 7 din cartea lui Daniel, i-a fost dată și interpretarea, dar prorocului nu i-a fost făcut clar totul: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele”, scria el despre experiențele din vremea aceea, „și mi s-a schimbat culoarea feței, dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea” (Daniel 7:28).
Printr-o altă viziune, a fost aruncată mai multă lumină asupra evenimentelor viitorului și aceasta s-a întâmplat la încheierea acestei vedenii, când Daniel l-a auzit „pe un sfânt vorbind și un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În câtă vreme se va împlini vedenia?»” (Daniel 8:13). Răspunsul care i-a fost dat: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi, Sfântul Locaș va fi curățit” (Daniel 8:14), l-a încurcat și mai mult. Cu stăruință a căutat să înțeleagă vedenia. Nu putea înțelege legătura dintre cei șaptezeci de ani de robie, profetizaţi prin Ieremia, și cele două mii trei sute de seri și dimineți despre care l-a auzit în viziune pe oaspetele ceresc declarând că aveau să treacă înainte de purificarea sanctuarului lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel i-a dat o interpretare parțială, dar, atunci când a auzit cuvintele: „Vedenia... este cu privire la niște vremuri îndepărtate”, prorocul a leșinat. „Eu, Daniel, am stat leșinat”, redă el experiența, „și am fost bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, și nimeni nu știa” (vers. 26,27).
Încă apăsat de situaţia lui Israel, Daniel a studiat din nou prorociile lui Ieremia. Ele erau foarte clare, atât de clare, încât a înțeles prin aceste mărturii raportate în „cărți că trebuiau să treacă șaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia” (Daniel 9:2). Cu credință întemeiată pe cuvântul sigur al prorociei, Daniel s-a rugat Domnului pentru împlinirea grabnică a acestor făgăduințe. El s-a rugat pentru ca onoarea lui Dumnezeu să fie păstrată. În această rugăciune, s-a identificat deplin cu aceia care nu împliniseră planul divin şi a mărturisit păcatele ca fiind ale lui.
„Și mi-am întors fața spre Domnul Dumnezeu”, zicea prorocul, „ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu, și I-am făcut următoare mărturisire” (Daniel 9:3,4). Cu toate că Daniel fusese vreme îndelungată în slujba lui Dumnezeu și fusese caracterizat de Cer ca fiind un „om preaiubit”, totuși s-a considerat ca un păcătos înaintea lui Dumnezeu, susținând marea nevoie a poporului pe care-l iubea. Rugăciunea lui era elocventă în simplitatea ei și profundă în sinceritate. Ascultați cum se ruga el: „Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării.
Tu, Doamne, ești drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate țările în care i-ai izgonit din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovați față de Tine!...
La Domnul, Dumnezeul nostru, însă sunt îndurarea și iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! … Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia și urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt, căci din pricina nelegiuirilor părinților noștri sunt Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.
Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Fața Ta peste Sfântul Tău Locaș pustiit! Pleacă urechea, Dumnezeule, și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău!” (Daniel 9:4-9,16-19)
Cerul s-a plecat să asculte cererea stăruitoare a prorocului. Chiar înainte de a-și încheia rugăciunea pentru iertare și restatornicire, puternicul Gabriel i s-a arătat din nou și i-a atras atenția la vedenia pe care o avusese înainte de căderea Babilonului și de moartea lui Belșațar. Și atunci, îngerul i-a descris în amănunt perioada celor șaptezeci de săptămâni care aveau să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (vers. 25).
Rugăciunea lui Daniel fusese înălțată „în anul întâi al domniei lui Darius” (vers. 1), monarhul persan al cărui general, Cirus, luase de la Babilon sceptrul conducerii universale. Domnia lui Darius a fost onorată de Dumnezeu. La el a fost trimis îngerul Gabriel, aşa cum a spus: „ca să-l ajut şi să-l sprijin” (Daniel 11:1). După moartea lui Darius, care a survenit cam la doi ani după căderea Babilonului, a urmat la tron Cirus, și începutul domniei lui a marcat împlinirea celor șaptezeci de ani de când prima grupă de evrei fusese luată de Nebucadneţar, din ţara lor şi dusă la Babilon.
Eliberarea lui Daniel din groapa cu lei fusese folosită de Dumnezeu pentru a produce o impresie favorabilă asupra minții lui Cirus cel Mare. Calitățile excelente ale omului lui Dumnezeu, ca bărbat de stat cu o viziune cuprinzătoare, l-au făcut pe conducătorul persan să-i poarte un respect deosebit și să-i onoreze judecata. Iar acum, chiar la vremea când Dumnezeu spusese că va porunci rezidirea Templului din Ierusalim, a făcut ca marele conducător, Cirus, ca unealtă a Lui, să cunoască prorociile cu privire la el, cu care Daniel era atât de familiarizat, și să-i dea poporului iudeu libertatea.
Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră, cu peste o sută de ani înainte de nașterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia adresată lui de Conducătorul universului: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu”; când a văzut înaintea ochilor lui declarația Dumnezeului celui veșnic: „Din dragoste pentru robul Meu Iacov și pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ți-am vorbit cu bunăvoință, înainte ca tu să Mă cunoști”; când a urmărit cuvintele inspirate: „Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare şi fără daruri” (Isaia 45:5,6,4,13), inima i-a fost mișcată profund și s-a hotărât să împlinească misiunea încredințată de Cer. Îi va lăsa pe robii iudei liberi și îi va ajuta să reclădească Templul lui Iehova.
Într-o proclamație scrisă, vestită, „în toată împărăția lui”, Cirus și-a făcut cunoscută dorința de a lua măsuri pentru întoarcerea evreilor și pentru reclădirea templului lor. „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărățiile pământului”, a recunoscut împăratul în această proclamație publică, „și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim... și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămășițe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere și vite, pe lângă daruri de bunăvoie” (Ezra 1:1-4).
„Casa să fie zidită iarăși”, a îndrumat el mai departe cu privire la templu, „ca să fie un loc unde să se aducă jertfe, și să aibă temelii tari. Să aibă o înălțime de șaizeci de coți, o lățime de șaizeci de coți, trei rânduri de pietre cioplite și un rând de lemn nou. Cheltuielile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur și de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nebucadneţar din Templul de la Ierusalim și le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în Templul din Ierusalim” (Ezra 6:3-5).
Veștile cu privire la acest decret au ajuns până la cele mai îndepărtate provincii ale împărăției și pretutindeni, printre copiii lui Israel împrăștiați, a fost o mare bucurie. Mulți, asemenea lui Daniel, studiaseră prorociile și Îl căutaseră pe Dumnezeu pentru intervenția făgăduită în favoarea Sionului. Iar acum, rugăciunile lor fuseseră ascultate; ei se puteau uni în cântări de bucurie din toată inima:
Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război
ai Sionului, parcă visam.
Atunci, gura era plină de strigăte de bucurie
și limba, de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri:
„Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”
Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi
și de aceea suntem plini de bucurie.
(Psalmii 126:1-3)
„Capii de familie din Iuda și Beniamin, preoții și leviții, și anume toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” – aceștia constituiau rămășița credincioasă, aproape cincizeci de mii dintre iudeii aflați în țările exilului, care s-au hotărât să folosească ocazia minunată oferită – „...să meargă să zidească, la Ierusalim, Casa Domnului”. Prietenii lor nu i-au lăsat să meargă cu mâinile goale. „Și toți cei dimprejurul lor le-au dat lucruri de argint, de aur, avere, vite și lucruri scumpe.” La acestea, și la multe alte daruri de bunăvoie, s-au adăugat „uneltele Casei Domnului pe care le luase Nebucadneţar din Ierusalim... Cirus, împăratul perșilor, le-a scos prin Mitredat, vistiernicul... Toate lucrurile de aur și de argint erau în număr de cinci mii patru sute”, pentru a fi folosite în templul care urma să fie rezidit (Ezra 1:5-11).
Asupra lui Zorobabel (cunoscut şi sub numele de Seșbațar), descendent din împăratul David, Cirus a așezat răspunderea de guvernator peste cei care se întorceau în Iudeea și cu el s-a unit marele-preot Iosua. Călătoria lungă prin pustiul întins s-a desfășurat în siguranță, iar mulțimea fericită, plină de recunoștință față de Dumnezeu pentru multele Sale îndurări, a început îndată lucrarea de restatornicire a ceea ce fusese dărâmat și distrus. „Unii capi de familie” au adus daruri din avutul lor pentru a ajuta să se plătească cheltuielile pentru rezidirea templului; iar poporul, urmând exemplul lor, a dat de bunăvoie din puținul său (vezi Ezra 2:64-70).
În cel mai scurt timp posibil a fost înălțat un altar pe locul vechiului altar din curtea templului. Pentru slujbele legate de consacrarea acestui altar, poporul „s-a adunat ca unul singur” și s-a unit în restatornicirea slujbelor sfinte care fuseseră întrerupte pe vremea distrugerii Ierusalimului de către Nebucadneţar. Înainte de a se despărți să locuiască în casele pe care se străduiau să le zidească „au prăznuit și Sărbătoarea Corturilor” (Ezra 3:1-6).
Reclădirea altarului arderilor-de-tot zilnice a produs o bucurie de nedescris rămășiței credincioase. Au început cu toată inima pregătirile necesare pentru reclădirea templului, prinzând curaj, pe măsură ce aceste pregătiri avansau de la o lună la alta. Timp de mai mulți ani, fuseseră lipsiți de dovada vizibilă a prezenței lui Dumnezeu. Iar acum, înconjurați, așa cum erau, de multele amintiri triste ale apostaziei părinților lor, doreau după o dovadă dăinuitoare a iertării și primirii divine. Mai presus de recâștigarea proprietății lor și a vechilor privilegii, apreciau aprobarea lui Dumnezeu. El lucrase în mod minunat în favoarea lor și simțeau asigurarea prezenței Sale cu ei; însă doreau binecuvântări și mai mari. Cu o anticipare plină de bucurie priveau către vremea când urmau să vadă strălucirea slavei Sale dinăuntrul templului reconstruit.
Muncitorii angajați pentru pregătirea materialului de clădit au găsit printre ruine unele blocuri de piatră imense aduse pe locul templului din zilele lui Solomon. Ele au fost pregătite pentru folosire și au fost procurate multe materiale noi; și, în scurt timp, lucrarea a ajuns la punctul când trebuia pusă piatra de temelie. Aceasta s-a făcut în prezența multor mii de oameni, care se adunaseră să fie martori la înaintarea lucrării și să-și exprime bucuria că aveau o parte în ea. În timp ce piatra unghiulară era așezată la locul ei, cei prezenţi, acompaniaţi de trâmbițele preoților și de chimvalele fiilor lui Asaf, „cântau, mărind și lăudând pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ține în veac!»” (Ezra 3:11).
Casa, care era pe punctul de a fi reclădită, fusese subiectul multor prorocii cu privire la favoarea pe care Dumnezeu voia să i-o arate Sionului, și toți cei care erau de față la așezarea pietrei din capul unghiului ar fi trebuit să împărtășească cu toată inima spiritul acelei ocazii. Însă, amestecată cu muzica și cu strigătele de laudă care s-au auzit în acea zi fericită, era o notă discordantă. „Dar mulți din preoți și leviți și din capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa dintâi, plângeau tare când se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia” (vers. 12).
Era natural ca amărăciunea să umple inimile celor vârstnici, când se gândeau la urmările unei nepocăințe îndelungate. Dacă ei și generația lor ar fi ascultat de Dumnezeu și ar fi împlinit planul Său pentru poporul Israel, templul clădit de Solomon nu ar fi fost dărâmat, iar robia n-ar fi fost necesară. Dar, din cauza nerecunoștinței și a necredincioșiei, fuseseră împrăștiați printre păgâni.
Acum, condițiile se schimbaseră. Cu milă duioasă, Domnul îl cercetase iarăși pe poporul Său și îi îngăduise să se reîntoarcă în țara lui. Amărăciunea din cauza greșelilor trecutului ar fi trebuit să facă loc sentimentelor de mare bucurie. Dumnezeu mișcase inima lui Cirus să-i ajute la rezidirea templului, și aceasta ar fi trebuit să dea naștere la exprimări de recunoștință profundă. Dar unii n-au văzut ocaziile deschise de Dumnezeu. În loc să se bucure, au cultivat gânduri de nemulțumire și descurajare. Ei văzuseră slava Templului lui Solomon și plângeau din cauza inferiorității clădirii care se înălța acum.
Murmurarea și nemulțumirea, precum și comparațiile nefavorabile au avut o influență deprimantă asupra minții multora și au slăbit brațele clăditorilor. Muncitorii au fost determinați să-și pună întrebarea dacă trebuiau să continue cu ridicarea unei clădiri care încă de la început a fost criticată cu atâta ușurință și care era cauza atâtor plânsete.
Erau însă mulți în adunare a căror credință mai mare și viziune mai largă nu i-au făcut să vadă această slavă mai mică cu atât de multă nemulțumire. „Mulți alții își arătau bucuria prin strigăte, așa încât nu se putea deosebi glasul strigătelor de bucurie de glasul plânsetelor poporului, căci poporul scotea mari strigăte, al căror sunet se auzea de departe” (vers. 12,13).
Dacă ar fi putut prevedea urmările lipsei lor de credință din ziua aceea, cei care nu s-au bucurat de punerea pietrei de temelie a templului ar fi fost îngroziți. Puțin și-au dat ei seama de greutatea cuvintelor lor de dezaprobare și descurajare; știau prea puțin despre cât de mult avea să fie întârziată terminarea Casei Domnului din cauza exprimării nemulţumirii lor.
Măreția primului templu și ritualurile impresionante ale slujbelor religioase fuseseră un izvor de îngâmfare pentru Israel înainte de robie, dar închinarea lor fusese deseori lipsită de acele calități pe care Dumnezeu le privește ca fiind cele mai importante. Slava primului templu şi splendoarea slujbei lui nu-i puteau recomanda lui Dumnezeu, deoarece ei nu-I ofereau tocmai ceea ce avea valoare în ochii Lui. Ei nu-i aduceau o jertfă dintr-un spirit zdrobit și mâhnit.
Atunci când principiile esenţiale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt pierdute din vedere, ceremoniile devin numeroase și extravagante. Atunci când clădirea caracterului este neglijată, când lipsește împodobirea sufletului, când simplitatea evlaviei este disprețuită, mândria și dorința de etalare cer edificii bisericești mărețe, împodobiri splendide și ceremonii impunătoare. Dar, în toate acestea, Dumnezeu nu este onorat. El apreciază biserica Sa nu pentru că este mai frumoasă pe dinafară, ci pentru evlavia sinceră, care o deosebește de lume. El o apreciază după creșterea membrilor ei în cunoașterea lui Hristos, după înaintarea ei în experiența spirituală. El caută să vadă în ea principiile dragostei și ale bunătății. Nici toată frumusețea artei nu se poate compara cu frumusețea blândeții și a caracterului care se va vedea în aceia care sunt reprezentanții lui Hristos.
O biserică poate fi cea mai săracă din țară. Poate să nu aibă un aspect care să atragă privirile, dar, dacă membrii au principiile caracterului lui Hristos, îngerii se vor uni cu ei în închinare. Lauda și mulțumirea din inimi recunoscătoare se vor înălța la Dumnezeu ca o jertfă plăcută.
Lăudați pe Domnul, căci este bun,
căci în veac ține îndurarea Lui!
Așa să zică cei răscumpărați de Domnul,
pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului...
Cântați, cântați în cinstea Lui!
Vorbiți despre toate minunile Lui!
Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt!
Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!...
Căci El a potolit setea sufletului însetat
și a umplut de bunătăți sufletul flămând.
(Psalmii 107:1,2; 105:2,3; 107:9)