Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mijlocul poporului său idolatru și i-a poruncit să locuiască în țara Canaanului cu scopul de a le oferi cele mai bune roade ale cerului tuturor popoarelor de pe pământ. „Voi face din tine un neam mare”, a zis El, „şi te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2). Avraam a fost chemat la o cinste deosebită – aceea de a fi tatăl poporului care, secole la rând, avea să fie păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al poporului prin care trebuiau să fie binecuvântate toate popoarele pământului prin venirea lui Mesia cel făgăduit.
Oamenii aproape pierduseră cunoștința despre adevăratul Dumnezeu. Mințile lor fuseseră întunecate de idolatrie. Ei încercaseră să pună în locul legilor divine, care sunt „sfinte, drepte și bune” (Romani 7:12), legi în armonie cu înclinațiile inimilor lor crude și egoiste. Cu toate acestea, Dumnezeu, în mila Sa, nu i-a distrus. El a intenționat să le dea ocazia să-L cunoască prin biserica Sa şi principiile descoperite prin poporul Său ar fi trebuit să devină mijloace pentru refacerea chipului moral al lui Dumnezeu în om.
Legea lui Dumnezeu trebuia să fie înălțată și autoritatea Sa, păstrată, iar această lucrare mare și nobilă le-a fost încredințată celor din casa lui Israel. Dumnezeu i-a despărțit de lume, ca să le poată încredința o însărcinare sfântă. I-a făcut păstrătorii Legii Sale și a intenționat ca prin ei să păstreze printre oameni cunoștința despre Sine. În felul acesta, lumina cerului avea să strălucească peste o lume cuprinsă de întuneric și un glas avea să fie auzit chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatrie la slujirea viului Dumnezeu.
Dumnezeu l-a scos pe poporul Său ales din țara Egiptului „cu mare putere și cu mână tare” (Exodul 32:11). „A trimis pe robul Său Moise și pe Aaron, pe care-l alesese. Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în țara lui Ham. A mustrat Marea Roșie, și ea s-a uscat; și i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu” (Psalmii 105:26,27; 106:9). I-a scos din țara în care erau robi ca să-i poată aduce într-o țară mai bună – o țară pe care, în providența Sa, le-a pregătit-o ca adăpost de dușmanii lor. I-a adus la Sine și i-a înconjurat cu brațele Sale veșnice, iar ei, ca răspuns la bunătatea şi mila Sa, ar fi trebuit să înalțe Numele Său și să-L proslăvească pe pământ.
„Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui, așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era niciun dumnezeu străin cu El” (Deuteronomul 32:9-12). Astfel i-a adus pe israeliți la Sine, ca să locuiască la umbra Celui Preaînalt. Feriți în mod minunat de primejdiile rătăcirii prin pustie, ei au fost, în cele din urmă, așezați în Țara Făgăduinței, ca o națiune favorizată.
Printr-o parabolă, Isaia redă cu un patos mișcător istoria chemării și educării poporului Israel, ca să stea în lume ca reprezentant al lui Iehova, roditor în orice lucrare bună: „Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățit de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici” (Isaia 5:1,2).
Prin poporul ales, Dumnezeu intenționa să aducă binecuvântări întregii omenirii. „Via domnului oștirilor”, declara prorocul, „este casa lui Israel, şi bărbații lui Iuda sunt viţa pe care o iubea” (vers. 7).
Acestui popor i-au fost încredințate descoperirile lui Dumnezeu. Israeliţii erau înconjuraţi cu preceptele Legii Sale, principiile veșnice ale adevărului, dreptății și curăției. Ascultarea de aceste principii avea să fie protecția lor, căci avea să-i ferească de a se distruge singuri prin practici păcătoase. Iar ca turn al viei, Dumnezeu a așezat în mijlocul țării templul Său cel sfânt.
Domnul Hristos era îndrumătorul lor. După cum fusese cu ei în pustie, tot astfel avea să fie în continuare învățătorul și călăuza lor. Atât în tabernacul, cât și în templu, slava Sa se odihnea în Șechina sacră, deasupra tronului milei. El Îşi manifesta fără întrerupere față de ei bogățiile dragostei și răbdării Sale.
Prin Moise le-a fost arătat planul lui Dumnezeu și le-au fost explicate în mod lămurit condițiile prosperității lor. „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”, a spus el. „Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului” (Deuteronomul 7:6).
„Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile și rânduielile Lui și vei asculta de glasul Lui. Și azi, Domnul ți-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ți-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, și îți va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut întâietate în slavă, în faimă și în măreție și vei fi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, cum ți-a spus” (Deuteronomul 26:17-19).
Copiii lui Israel urmau să ocupe tot teritoriul pe care Dumnezeu îl rânduise. Popoarele care au respins închinarea la adevăratul Dumnezeu şi nu au vrut să-I slujească aveau să fie izgonite. Dar planul lui Dumnezeu era ca, prin descoperirea caracterului Său, prin poporul Israel, oamenii să fie atrași către Sine. Invitațiile Evangheliei aveau să fie adresate lumii întregi. Prin învățăturile serviciului jertfelor, Hristos urma să fie înălțat înaintea popoarelor pentru ca toți cei care aveau să privească la El să trăiască. Toți aceia care, la fel ca Rahav, canaanita, și Rut, moabita, s-ar fi întors de la idolatrie la închinarea față de adevăratul Dumnezeu, puteau să se unească cu poporul Său ales. Pe măsură ce numărul copiilor lui Israel avea să crească, ei urmau să-și extindă hotarele până când împărăția lor avea să cuprindă lumea.
Dar vechiul Israel nu a împlinit planul lui Dumnezeu. Domnul a declarat: „Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi. Cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?!” (Ieremia 2:21). „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade.” „«Acum dar – zice Domnul –, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţată, nici săpată; spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor să nu mai plouă peste ea.» ... El se aştepta la judecată şi, când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate şi, când colo, iată strigăte de apăsare!” (Osea 10:1; Isaia 5:3-7)
Prin Moise, Domnul pusese înaintea poporului urmările necredincioșiei. Refuzând să păstreze legământul Său, israeliţii aveau să se despartă de viața lui Dumnezeu și binecuvântarea Sa nu mai putea veni asupra lor. Uneori, aceste avertizări au fost luate în seamă și, ca urmare, binecuvântări bogate s-au revărsat peste națiunea iudaică și, prin ea, peste popoarele înconjurătoare. Dar cel mai adesea, în istoria lor, ei L-au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul privilegiu de a fi reprezentanții Săi. L-au jefuit de slujirea pe care le-o cerea și i-au lipsit și pe semenii lor de îndrumarea religioasă și de un exemplu sfânt. Ei doreau să-și însușească roadele viei peste care fuseseră puși ispravnici. Din cauza lăcomiei și a poftei lor, au ajuns să fie disprețuiți chiar și de păgâni. În felul acesta, neamurilor li s-a dat prilejul să interpreteze greșit caracterul lui Dumnezeu și legile Sale.
Dumnezeu S-a purtat cu poporul Său cu o inimă de tată. A stăruit de ei atât prin binecuvântările pe care li le-a dat, cât și prin cele pe care li le-a reținut. Cu răbdare, le-a pus înaintea ochilor păcatele și cu multă îngăduinţă a așteptat ca ei să le recunoască. Au fost trimiși proroci și soli care au prezentat cererile Sale față de ispravnici, dar, în loc să fie bine primiți, acești oameni cu putere și cu discernământ spiritual au fost tratați ca vrăjmași. Ispravnicii i-au prigonit și i-au ucis. Dumnezeu a trimis alți soli, dar și ei au fost tratați la fel ca cei dintâi, numai că, de data aceasta, cu o ură și mai categorică.
Retragerea favorii divine în timpul robiei i-a condus pe mulți la pocăință, dar, după întoarcerea în țara făgăduită, poporul iudeu a repetat greșelile generațiilor dinainte și a intrat în conflicte politice cu națiunile înconjurătoare. Prorocii pe care Dumnezeu i-a trimis ca să îndrepte relele care se înmulțeau au fost primiți cu aceeași neîncredere și batjocoră de care avuseseră parte și solii din vremurile trecute și, în felul acesta, de la un veac la altul, îngrijitorii viei au adăugat mai mult la vinovăția lor.
Via cea bună, sădită de Stăpânul divin pe colinele Palestinei, a fost disprețuită de bărbații lui Israel și, în cele din urmă, ei au smuls-o şi au aruncat-o peste zid, au distrus-o și au călcat-o în picioare, sperând că au nimicit-o pentru totdeauna. Stăpânul a mutat via și a ascuns-o de privirea lor. A sădit-o din nou, dar acum de cealaltă parte a zidului și într-un mod în care butucul nu se mai vedea. Mlădițele s-au întins peste zid și altoiul se putea uni cu ea, dar tulpina a fost așezată dincolo de puterea oamenilor de a o atinge și a-i face rău.
Soliile de sfat și de mustrare date prin prorocii care au explicat planul Său veșnic în favoarea omenirii sunt de o deosebită valoare pentru biserica lui Dumnezeu de pe pământ din zilele noastre – pentru păzitorii viei Sale. În învățăturile prorocilor, dragostea Lui pentru neamul omenesc pierdut și planul Său privind mântuirea lui Israel, succesele și înfrângerile copiilor Săi, restatornicirea lor și favoarea divină, faptul că L-au respins pe Stăpânul viei și punerea în aplicare a planului de veacuri de către o rămășiță aleasă față de care urmează a se împlini toate făgăduințele legământului – acesta a fost subiectul soliilor lui Dumnezeu către biserica Sa de-a lungul veacurilor. Și astăzi solia lui Dumnezeu către biserica Sa – către aceia care sunt în via Sa ca ispravnici credincioși – nu este alta decât aceea rostită prin prorocul din vechime: „În ziua aceea, cântați o cântare asupra viei celei mai alese: «Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi și noapte ca să nu o vatăme nimeni»” (Isaia 27:2,3).
Israel să nădăjduiască în Domnul! Chiar acum, Stăpânul viei adună din toate neamurile și din toate națiunile, roade prețioase pentru care a așteptat multă vreme. În curând, va veni la ai Săi și, în ziua aceea fericită, planul Său veșnic pentru casa lui Israel va fi în cele din urmă împlinit. „Iacov va prinde rădăcină, Israel va înflori și va odrăsli și va umple lumea cu roadele lui” (vers. 6).