Primii ani ai domniei lui Ioiachim au fost plini de avertizări despre apropierea nenorocirii. Cuvântul Domnului prin proroci era gata să se împlinească. Puterea asiriană de la miazănoapte, multă vreme suverană, nu avea să mai stăpânească popoarele. Egiptul, la miazăzi, în a cărui putere regele lui Iuda își pusese încrederea zadarnic, avea să primească în curând o lovitură hotărâtă. Cu totul neașteptat, o nouă putere mondială, Imperiul Babilonian, se ridica la răsărit, eclipsând cu repeziciune toate celelalte popoare.
Doar în câţiva ani, împăratul Babilonului avea să fie folosit ca instrument al mâniei lui Dumnezeu asupra lui Iuda cel nepocăit. Iar și iar Ierusalimul avea să fie împresurat și cucerit de oștile năvălitoare ale lui Nebucadneţar. La început câțiva, dar mai târziu mii și zeci de mii aveau să fie luați robi în țara Șinear, pentru a locui acolo în exil forțat. Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia – toți acești regi iudei urmau la rândul lor să devină vasali ai conducătorului babilonian și toți aveau să se răscoale. Pedepse din ce în ce mai aspre aveau să îi fie date poporului răsculat, până când, în cele din urmă, țara întreagă avea să devină o pustietate, Ierusalimul avea să fie jefuit și nimicit prin foc, templul pe care îl clădise Solomon avea să fie distrus, iar Regatul lui Iuda avea să cadă, pentru a nu mai ocupa niciodată poziția lui de odinioară printre popoarele pământului.
Acele vremuri de schimbare, atât de pline de pericole pentru națiunea israelită, au fost marcate de multe solii trimise de la Dumnezeu prin Ieremia. În felul acesta, Domnul le-a dat copiilor lui Iuda o mare ocazie de a se elibera din alianța cu Egiptul și de a evita lupta cu conducătorii Babilonului. Când pericolul amenințător s-a apropiat mai mult, Ieremia a învățat poporul prin parabole, sperând ca în felul acesta să-l trezească la un simțământ al obligației sale față de Dumnezeu și să-l încurajeze să păstreze legături de prietenie cu conducerea babiloniană.
Pentru a ilustra importanța ascultării de cerințele lui Dumnezeu, Ieremia a adunat câțiva recabiți într-una dintre încăperile templului și le-a pus înainte vin, invitându-i să bea. Așa cum era de așteptat, a întâlnit un refuz categoric. „Noi nu bem vin!”, au răspuns recabiții cu hotărâre. „Căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: «Să nu beți niciodată vin, nici voi, nici fiii voștri.» ...
Atunci, cuvântul Domnului oștirilor a vorbit lui Ieremia astfel: «Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Du-te și spune oamenilor lui Iuda și locuitorilor Ierusalimului: ,Nu voiți să luați învățătură ca să ascultați de cuvintele Mele? zice Domnul. Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite, căci ei nu beau vin până în ziua de azi și ascultă astfel de porunca tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit și devreme, și târziu, și nu M-ați ascultat!,»” (Ieremia 35:6,12-14)
Dumnezeu a căutat în felul acesta să pună într-un contrast izbitor ascultarea recabiților cu neascultarea și răzvrătirea poporului Său. Recabiții ascultaseră de porunca tatălui lor, iar acum refuzau să fie atrași în nelegiuire. Dar bărbații lui Iuda nu ascultaseră cuvintele Domnului și, ca urmare, aveau să sufere judecățile Sale cele mai aspre.
„V-am vorbit și devreme, și târziu”, zicea Domnul, „și nu M-ați ascultat! V-am trimis pe toți slujitorii Mei prorocii, i-am trimis întruna la voi să vă spună: «Întoarceți-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptați-vă faptele, nu mergeți după alți dumnezei ca să le slujiți, și veți rămâne în țara pe care v-am dat-o vouă și părinților voștri!» Dar voi n-ați luat aminte și nu M-ați ascultat. Da, fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, păzesc porunca pe care le-a dat-o tatăl lor, însă poporul acesta nu M-ascultă! De aceea, așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi aduce peste Iuda și peste toți locuitorii Ierusalimului toate nenorocirile pe care le-am vestit cu privire la ei, pentru că le-am vorbit, și nu M-au ascultat, pentru că i-am chemat, și n-au răspuns!” (vers. 14-17)
Când inimile lor sunt îmblânzite și supuse de influența puternică a Duhului Sfânt, oameni vor lua aminte la sfat, dar, atunci când întorc spatele mustrărilor până când inimile se împietresc, Dumnezeu îngăduie să fie conduși de alte influențe. Refuzând adevărul, ei acceptă minciuna, care devine o cursă spre distrugerea lor.
Dumnezeu stăruise de copiii lui Iuda să nu-L provoace la mânie, dar ei nu ascultaseră. În cele din urmă, s-a pronunțat hotărârea împotriva lor. Urmau să fie duși robi în Babilon. Caldeenii aveau să fie folosiți ca unelte prin care Dumnezeu urma să-i pedepsească pe cei din poporul Său neascultător. Suferințele bărbaților lui Iuda aveau să fie în raport cu lumina pe care o avuseseră și cu avertizările pe care le disprețuiseră și le respinseseră. Multă vreme, Dumnezeu Își amânase judecățile, dar acum avea să-Și arate dezaprobarea față de ei ca un ultim efort de a-i opri de pe drumul păcătos.
Asupra casei recabiților a fost pronunțată o bogată binecuvântare. Prorocul a declarat: „Pentru că ați ascultat de poruncile tatălui vostru, Ionadab, pentru că ați păzit toate orânduirile lui și ați făcut tot ce v-a poruncit el, pentru aceasta, așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmași care să stea înaintea Mea!»” (vers. 18,19). În felul acesta, Dumnezeu l-a învățat pe poporul Său că ascultarea și credincioșia se vor răsfrânge asupra lui Iuda în binecuvântare, așa cum recabiții erau binecuvântați pentru ascultarea de porunca tatălui lor.
Învățătura este pentru noi. Dacă cerințele unui tată bun și înțelept, care a luat cele mai bune și mai eficiente măsuri pentru a-i feri pe urmașii săi de păcatele necumpătării, au fost demne de o ascultare strictă, fără îndoială că autoritatea lui Dumnezeu trebuie să fie luată în seamă cu atât mai mult, cu cât El este mai sfânt decât omul. Creatorul și Conducătorul nostru, nemărginit în putere, teribil în judecată, caută pe toate căile să-i determine pe oameni să îşi vadă păcatele și să se pocăiască de ele. Prin gura slujitorilor săi, El prezice pericolele neascultării, dă un semnal de avertizare și mustră cu credincioșie păcatul. Poporul Său era ținut în prosperitate numai prin harul Său, prin vegherea atentă a uneltelor Sale alese. El nu poate să susțină și să păzească un popor care refuză sfatul Lui și-I disprețuiește mustrările. Pentru o vreme, El poate să rețină judecățile de pedepsire, dar nu-Şi reține mânia la infinit.
Copiii lui Iuda erau numărați printre aceia despre care Dumnezeu spusese: „Îmi veți fi o împărăție de preoți și un popor sfânt” (Exodul 19:6). În timpul lucrării sale de slujire, Ieremia n-a pierdut niciodată din vedere importanța vitală a sfințeniei inimii în diferitele situații din viață și, îndeosebi, în slujirea Dumnezeului Celui Preaînalt. El a prevăzut în mod clar căderea regatului și împrăștierea locuitorilor lui Iuda printre popoare, dar, cu ochiul credinței privea dincolo de toate acestea, la vremurile restatornicirii. În auzul său răsuna puternic făgăduința divină: „Și Eu Însumi voi strânge rămășița oilor Mele din toate țările în care le-am izgonit; le voi aduce înapoi, în păşunea lor... Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată Numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ieremia 23:3-6).
Astfel, prorociile cu privire la judecata care avea să vină erau amestecate cu făgăduințele eliberării finale și mărețe. Aceia care alegeau să facă pace cu Dumnezeu și să trăiască o viață sfântă în mijlocul apostaziei existente urmau să primească tărie pentru orice încercare și să fie făcuți în stare să mărturisească cu mare putere pentru El. Iar în veacurile ce urmau să vină, eliberarea lucrată în favoarea lor avea să depășească în faimă pe aceea îndeplinită pentru copiii lui Israel pe vremea exodului. Aveau să vină zile, declara Domnul prin prorocul, când „nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din țara Egiptului pe copiii lui Israel!» Ci se va zice: «Viu este Domnul care a scos și a adus înapoi sămânța casei lui Israel din țara de la miazănoapte și din țările în care îi risipisem!» Și vor locui în țara lor” (vers. 7,8). Așa erau prorociile minunate rostite de Ieremia în anii de încheiere a istoriei Regatului lui Iuda, când babilonienii deveneau atotputernici și chiar atunci când își aduceau oștile asediatoare împotriva zidurilor Sionului.
Asemenea celei mai plăcute melodii, aceste făgăduințe de eliberare răsunau în auzul acelora care erau statornici în închinarea adusă lui Iehova. În căminele celor de sus și ale celor smeriţi, unde sfaturile unui Dumnezeu care-Și ține legământul erau încă păstrate cu respect, cuvintele prorocului erau repetate iar și iar. Chiar și copiii au fost treziţi cu putere și asupra minților lor tinere și receptive au fost lăsate impresii dăinuitoare.
Păzirea conștiincioasă a poruncilor Sfintelor Scripturi, în zilele slujirii lui Ieremia, le-a creat lui Daniel și tovarășilor săi ocaziile de a-L înălța pe Dumnezeul cel adevărat înaintea popoarelor pământului. Educația pe care acești tineri evrei o primiseră în căminele părinților lor i-a făcut tari în credință și neabătuți în slujirea viului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. La începutul domniei lui Ioiachim, când Nebucadneţar a asediat pentru prima dată Ierusalimul și l-a cucerit, luându-i pe Daniel și pe tovarășii lui, împreună cu alții aleși, în mod deosebit pentru a sluji la curtea Babilonului, credința robilor evrei a fost încercată extrem de mult. Dar aceia care învățaseră să-și pună încrederea în făgăduințele lui Dumnezeu, le-au găsit îndestulătoare în toate experiențele prin care au fost chemați să treacă în timpul rămânerii lor într-o țară străină. Scripturile s-au dovedit pentru ei o călăuză şi un sprijin.
Ca interpret al însemnătății judecăților care începeau să cadă peste Iuda, Ieremia a manifestat o atitudine nobilă în apărarea dreptății lui Dumnezeu și a planurilor Sale pline de milă, chiar în timpul pedepselor celor mai aspre. Prorocul lucra neobosit. Dornic să ajungă la toate categoriile de oameni, și-a lărgit sfera de influență dincolo de Ierusalim, la regiunile înconjurătoare, prin vizite repetate în diferitele părți ale regatului.
În mărturiile lui către biserică, Ieremia se referea continuu la învățăturile din Cartea Legii, care fusese atât de mult onorată și înălțată în timpul domniei lui Iosia. El accentua din nou importanța păstrării unei legături prin legământ cu Ființa atotmilostivă și plină de îndurare, care, de pe înălțimile Sinaiului, rostise preceptele Decalogului. Cuvintele de avertizare și de îndemn ale lui Ieremia au ajuns în tot regatul și toți au avut posibilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la popor.
Prorocul a lămurit faptul că Tatăl nostru ceresc îngăduie să cadă judecățile Sale „ca să știe popoarele că nu sunt decât oameni” (Psalmii 9:20). „Dacă și după aceasta vă veți împotrivi și nu veți voi să Mă ascultați”, îl avertizase Domnul mai dinainte pe poporul Său, „…Mă voi împotrivi şi Eu vouă... Vă voi împrăștia printre neamuri și voi scoate sabia după voi. Țara voastră va fi pustiită și cetăţile voastre vor rămâne pustii” (Leviticul 26:21,28,33).
În timp ce soliile cu privire la nenorocirea care se apropia erau trimise căpeteniilor și poporului, conducătorul lor, Ioiachim, care ar fi trebuit să fie un conducător spiritual înțelept, primul în mărturisirea păcatului, în reforme și în fapte bune, își petrecea vremea în plăceri egoiste. „Îmi voi zidi o casă mare și odăi încăpătoare”, își propunea el; și această casă, pe care „o căptușeşte cu cedru și o vopseşte cu roșu” (Ieremia 22:14), a fost clădită cu bani și muncă obţinute prin înșelăciune și apăsare.
Mânia profetului s-a aprins și a fost inspirat să rostească o judecată asupra conducătorului necredincios. „Vai de cel ce își zidește casa cu nedreptate și odăile, cu nelegiuire”, a declarat el, „care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata... Împărat ești tu oare, de te întreci în cedri? Nu mânca tatăl tău și nu bea și el? Și totuși făcea dreptate și judecată și era fericit. Judeca pricina săracului și a celui lipsit și era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaște? zice Domnul. Dar tu n-ai ochi și inimă decât ca să te dedai la lăcomie, ca să verși sânge nevinovat și să întrebuințezi asuprire și silnicie.
De aceea, așa vorbește Domnul despre Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda: «Nu-l vor plânge, zicând: ’Vai, fratele meu! Vai, sora mea!’ Nici nu-l vor plânge zicând: ’Vai, Doamne! Vai, Măria Ta!’ Ci va fi înmormântat ca un măgar, va fi târât şi aruncat afară din porțile Ierusalimului!»” (vers. 13-19)
În câțiva ani, această judecată grozavă avea să cadă asupra lui Ioiachim, dar, mai înainte, Domnul, în mila Sa, i-a făcut cunoscut poporului nepocăit planul Său. În al patrulea an al domniei lui Ioiachim, Ieremia a vorbit „înaintea întregului popor al lui Iuda și înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului”, arătând că „de la al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” erau douăzeci de ani de când el dăduse mărturie cu privire la dorința lui Dumnezeu de a mântui, însă soliile Sale fuseseră dispreţuite (Ieremia 25:2,3). Iar acum, Cuvântul Domnului pentru ei era: „Așa vorbește Domnul oștirilor: «Pentru că n-ați ascultat cuvintele Mele, iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul, și voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei țări și împotriva locuitorilor ei și împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârșire și să facă din ele un pustiu și o pricină de batjocură, niște dărâmături veșnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie și strigătele de veselie, cântecele mirelui și cântecele miresei, uruitul morii și lumina lămpii. Toată țara aceasta va fi o paragină, un pustiu, și neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de șaptezeci de ani»” (vers. 8-11).
Cu toate că hotărârea de pedepsire fusese clar rostită, cuprinsul ei grozav abia putea fi înțeles de mulțimile care ascultau. Pentru ca să se facă o impresie mai profundă, Domnul a căutat să ilustreze însemnătatea cuvintelor rostite. Domnul l-a îndemnat pe Ieremia să asemene soarta poporului cu golirea unui potir plin cu vinul mâniei divine. Printre primii care aveau să bea din acest potir de vaiuri urmau să fie „Ierusalimul și cetățile lui Iuda, împreună cu împărații din ele”. Şi alții aveau să se împărtășească din acest potir – „Faraon, împăratul Egiptului, slujitorii lui, căpeteniile lui și tot poporul lui”, împreună cu multe alte popoare ale pământului –, până când planul lui Dumnezeu avea să fie împlinit (vezi Ieremia 25).
Pentru a ilustra mai departe natura judecăților care aveau să vină cu grăbire, prorocul a fost sfătuit să „ia… pe câţiva din bătrânii poporului și din bătrânii preoților” și să meargă „în valea Ben-Hinom” și acolo, după ce va trece în revistă apostazia lui Iuda, trebuia să spargă în bucăți un „vas de pământ” și să spună din partea lui Iehova, al cărui slujitor era: „Tocmai așa voi zdrobi pe poporul acesta și cetatea aceasta cum se sparge vasul unui olar, fără să poată fi făcut la loc.”
Prorocul a făcut așa cum i s-a poruncit. Apoi, întorcându-se în cetate, a stat în curtea templului și a spus în auzul întregului popor: „Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi aduce peste cetatea aceasta și peste toate cetățile care țin de ea toate nenorocirile pe care i le-am vestit mai dinainte, pentru că și-au înțepenit gâtul ca să n-asculte cuvintele Mele” (vezi Ieremia 19).
În loc să ducă la mărturisire și pocăință, cuvintele prorocului au trezit mânia acelora cu înaltă autoritate și, ca urmare, Ieremia a fost privat de libertate. Cu toate că a fost întemnițat și pus în lanțuri, prorocul a continuat să rostească solia Cerului către aceia care stăteau în jurul lui. Glasul lui n-a putut fi adus la tăcere prin persecuție. Cuvântul adevărului, spunea el, „în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ieremia 20:9).
Cam pe vremea aceea, Domnul i-a poruncit lui Ieremia să scrie soliile pe care dorea să le transmită acelora pentru mântuirea cărora inima Lui plină de milă suspina fără încetare. „Ia un sul de carte și scrie în ea toate cuvintele pe care ți le-am spus, cu privire la Israel, cu privire la Iuda şi cu privire la toate neamurile, din ziua când ți-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea și le voi ierta astfel nelegiuirea și păcatul” (Ieremia 36:2,3).
În ascultare de porunca aceasta, Ieremia a chemat în ajutor un prieten credincios, pe Baruc, scribul, și i-a dictat „și Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (vers. 4). Acestea au fost scrise cu grijă pe un sul de pergament și au constituit o mustrare solemnă a păcatului, o avertizare cu privire la urmarea sigură a unei apostazii continue și un apel stăruitor de renunțare la tot ce este rău.
Când scrierea a fost terminată, Ieremia, care era încă închis, l-a trimis pe Baruc să citească sulul mulțimilor care se adunau la templu cu ocazia unei zile de post național, „în al cincilea an al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, în luna a noua”. „Poate că se vor smeri”, zicea prorocul, „cu rugăciuni înaintea Domnului și se va întoarce fiecare de la calea sa cea rea. Căci mare este mânia și urgia cu care a amenințat Domnul pe poporul acesta!” (vers. 9,7)
Baruc a ascultat și sulul a fost citit înaintea tuturor oamenilor lui Iuda. După aceea, scribul a fost chemat să vină înaintea căpeteniilor să le citească cele scrise. Conducătorii au ascultat cu mare interes și au făgăduit să-i facă cunoscut regelui tot ce auziseră, dar l-au sfătuit pe scrib să se ascundă, căci se temeau că regele va respinge mărturia și va căuta să-i ucidă pe aceia care au pregătit și au transmis solia.
Când căpeteniile i-au spus ce le citise Baruc, regele a ordonat imediat ca sulul să fie adus înaintea lui și să fie citit. Unul dintre slujitorii regali, pe nume Iehudi, s-a dus și a adus sulul și a început să citească cuvintele de mustrare și de avertizare. Era iarnă, iar regele și oamenii săi de stat, căpeteniile lui Iuda, erau adunați în jurul focului. Doar o mică parte fusese citită, când regele, departe de a tremura pentru primejdia care plana asupra lui și a poporului său, a luat sulul și, plin de mânie, „a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot” (vers. 23).
Nici regele, nici căpeteniile nu s-au îngrozit „și nu și-au sfâșiat hainele”. Unele dintre căpetenii însă „stăruiseră pe lângă împărat să nu ardă cartea, dar el nu i-a ascultate”. După ce scrierea a fost distrusă, mânia regelui nelegiuit s-a ridicat împotriva lui Ieremia și a lui Baruc și a trimis îndată să-i prindă, „dar Domnul i-a ascuns” (vers. 24-26).
Aducând în atenția închinătorilor de la templu, a căpeteniilor și a regelui mustrările sfinte cuprinse în sulul inspirat, Dumnezeu a căutat cu îndurare să-i avertizeze pe oamenii din Iuda, spre binele lor. „Poate că, dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, și le voi ierta astfel nelegiuirea și păcatul” (vers. 3). Dumnezeu are milă de oamenii care se luptă fiind orbiţi de nelegiuire; El caută să lumineze înțelegerea întunecată, trimițând mustrări și amenințări cu scopul de a-i face pe cei din poziții înalte să-și dea seama de neștiința lor și să-și plângă rătăcirile. El Se străduiește să-i ajute pe cei mulțumiți de sine să devină nemulțumiți de lucrările lor zadarnice și să caute binecuvântarea spirituală printr-o legătură strânsă cu Cerul.
Planul lui Dumnezeu nu este să trimită soli care să măgulească și să placă păcătoșilor; El nu dă solii de pace pentru a-i legăna pe cei nesfințiți într-o siguranță falsă. Din contră, așază poveri grele asupra conștiinței făcătorului de rele și îi străpunge sufletul cu săgețile ascuțite ale simțământului vinovăției. Îngerii-slujitori îi prezintă judecățile de temut ale lui Dumnezeu pentru a-i adânci simțământul nevoii și a-l aduce la strigătul agonizant: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Faptele apostolilor 16:30). Însă Mâna care umilește până în ţărână, mustră păcatul și face de rușine mândria și ambiția este Mâna care îl înalță pe cel pocăit și zdrobit. Cu cea mai adâncă împreună-simțire, Acela care îngăduie să cadă pedeapsa întreabă: „Ce vrei să-ți fac?”
Dacă a păcătuit împotriva unui Dumnezeu sfânt și milos, omul nu poate urma o cale mai nobilă decât aceea de a se pocăi sincer și a-și mărturisi rătăcirile cu lacrimi și cu amărăciune în suflet. Aceasta cere Dumnezeu de la el; Domnul nu primește nimic mai puțin decât o inimă zdrobită și un duh căit. Dar regele Ioiachim și căpeteniile lui, în aroganța și mândria lor, au respins invitația lui Dumnezeu. Ei n-au luat seama la avertizările Sale ca să se pocăiască. Ocazia plină de îndurare care le-a fost oferită în momentul arderii sulului sfânt a fost ultima. Dumnezeu spusese că, dacă de data aceea refuzau să asculte de glasul Său, le va trimite judecăți înfricoșătoare. Ei au refuzat să asculte și El a rostit judecățile Sale finale asupra lui Iuda. El avea să trimită mânia Sa deosebită asupra omului care se ridicase cu îngâmfare împotriva Celui Atotputernic.
„De aceea, așa vorbește Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Niciunul din ai lui nu va ședea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua și la frig noaptea. Îl voi pedepsi pe el, sămânța lui și pe slujitorii lui pentru nelegiuirea lor și voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului și peste oamenii lui Iuda toate nenorocirile cu care i-am amenințat, fără ca ei să fi vrut să Mă asculte!»” (Ieremia 36:30,31)
Arderea sulului nu a însemnat anularea prorociei. Cuvintele scrise erau mai ușor de îndepărtat decât mustrarea și avertizarea pe care ele le conțineau şi decât pedeapsa iminentă pe care Dumnezeu o pronunțase împotriva răzvrătitului Israel. Dar sulul a fost scris din nou: „Ia din nou o altă carte”, i-a poruncit Domnul slujitorului Său, „și scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda” (vers. 28). Cartea cu prorociile cu privire la Iuda și la Ierusalim fusese transformată în cenușă, dar cuvintele erau încă vii în inima lui Ieremia, „ca un foc mistuitor”, iar prorocului i s-a îngăduit să reproducă ceea ce mânia omului nu avea să mai poată distruge.
Luând o altă carte, Ieremia i-a dat-o lui Baruc, care „a scris în ea, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (vers. 28, 32). Mânia omului căutase să oprească lucrările prorocului lui Dumnezeu, dar chiar mijloacele prin care Ioiachim se străduise să limiteze influența slujitorului lui Iehova au dat o altă ocazie pentru a face clare cerințele divine.
Duhul de împotrivire față de mustrare care a dus la prigonirea și întemnițarea lui Ieremia există și astăzi. Mulți refuză să ia seama la avertizările repetate, preferând să-i asculte pe învățătorii falși care le lingușesc vanitatea și trec cu vederea faptele lor rele. În ziua încercării, unii ca aceștia nu vor avea un adăpost sigur, nici vreun ajutor din cer. Slujitorii aleși ai lui Dumnezeu să întâmpine cu mult curaj și răbdare încercările și suferințele care vin asupra lor prin ocări, desconsiderare şi denaturare. Să continue să se achite cu credincioșie de lucrarea pe care Dumnezeu le-a dat-o s-o facă, amintindu-și mereu că prorocii din vechime și Mântuitorul lumii împreună cu apostolii Săi au suferit ocară și persecuție din pricina Cuvântului.
Planul lui Dumnezeu era ca Ioiachim să ia seama la sfaturile lui Ieremia și astfel să capete trecere în ochii lui Nebucadneţar, ca să fie scutit de multă suferință. Tânărul rege îi jurase supunere conducătorului babilonian și, dacă ar fi rămas credincios făgăduinței, ar fi impus respect păgânilor și aceasta ar fi dus la prețioase ocazii de convertire a sufletelor.
Disprețuind neobișnuitele privilegii oferite, regele lui Iuda a urmat calea propriei alegeri. Și-a călcat cuvântul de onoare dat împăratului Babilonului și s-a răzvrătit. Prin acesta, el și regatul lui au ajuns într-o situație foarte dificilă. Împotriva lui au fost trimise „cete de caldeeni și cete de sirieni, cete de moabiți și cete de amoniţi” (2 Împărați 24:2), iar el nu a avut putere să ferească țara de pustiirea acestor jefuitori. În câțiva ani și-a încheiat domnia dezastruoasă în rușine, respins de Cer, urât de poporul său și disprețuit de conducătorii Babilonului, a căror încredere o trădase – și toate acestea ca urmare a greșelii fatale de a se îndepărta de planul lui Dumnezeu, așa cum îi fusese descoperit prin solul Său.
Ioiachin (cunoscut și sub numele de Ieconia), fiul lui Ioiachim, a ocupat tronul pentru numai trei luni și zece zile, după care s-a predat armatelor caldeene care, din cauza răzvrătirii conducătorului lui Iuda, au asediat din nou cetatea condamnată. Cu această ocazie, Nebucadneţar „a strămutat pe Ioiachin la Babilon şi a dus robi... pe mama împăratului, pe nevestele împăratului, pe dregătorii lui și pe mai-marii țării”, câteva mii de oameni, „şi pe teslari și fierari, în număr de o mie”. Împreună cu aceștia, împăratul Babilonului a luat „toate vistieriile Casei Domnului și vistieriile casei împăratului” (2 Împărați 24:15,16,13).
Regatul lui Iuda, având puterea zdrobită și jefuit de tot ce însemna tăria lui – oameni și avuţii –, a avut totuşi îngăduința să existe ca un stat separat. Nebucadneţar l-a pus în fruntea regatului pe Matania, fiul mai tânăr al lui Iosia, căruia i-a schimbat numele în Zedechia.